Cabo Espichel semnul din perete și oamenii care au urcat la el

Povestea locului

Un promontoriu pe care s-a trecut neîntrerupt

Începe cu noroi. Acum vreo sută patruzeci și cinci de milioane de ani, șapte animale tinere — sauropode — au mers unul lângă altul pe o platformă calcaroasă: aceeași direcție, aceeași viteză. Mergeau; nu fugeau de nimic. Noroiul le-a primit greutatea și s-a făcut piatră. Pe urmă placa africană a împins spre Europa, lanțul Arrábidei s-a ridicat, iar suprafața pe care merseseră a rămas oblică — înclinată, nu verticală —, cu fața spre cer, în peretele unei faleze de o sută treizeci de metri. Fără mișcarea asta, urmele ar fi rămas îngropate.

Oamenii au venit târziu, și au venit ca să aștepte: optsprezece așezări preistorice pe terasele lăsate de mare; apoi corăbiile romane, de la care au rămas aici mai mult de jumătate din cepurile de ancoră găsite pe toată coasta portugheză; apoi un așezământ islamic, az-zāwiya, de unde satul de alături se cheamă și azi Azóia. În aprilie 1366, o cancelarie regală notează în treacăt închinători din Azeitão „care merg la Santa Maria do Cabo" — fără mirare, fiindcă drumul era deja bătut. Povestirea care spune cum a început e mai târzie decât hârtia: 1707 și 1817. Sanctuarul e romano-catolic, astăzi în grija Diecezei de Setúbal.

Iar tradiția locului spune așa. Un țăran din Alcabideche, de la nord de Tejo, și o femeie în vârstă din Caparica, de la sud, văd în vis, fiecare în satul lui, aceeași lumină statornică deasupra promontoriului; pornesc și se întâlnesc pe drum. Jos, pe plaja de sub faleză, Maica Domnului vine dinspre mare călare pe o catârcă, iar animalul urcă peretele — și copitele îi rămân întipărite în piatră. Cel care a așternut povestirea pe hârtie, în 1817, aseamănă lumina aceea cu rugul din Madian, care ardea fără să se mistuie. Nu tâlcuim visul; îl spunem așa cum l-a păstrat locul.

Urmele se văd și astăzi. Cine a privit, cel târziu în secolul al XV-lea, șirul acela de adâncituri a dedus corect că ceva greu a urcat pe acolo, apăsând; ce anume le-a lăsat a spus-o paleontologia, patru secole mai târziu. Aceasta e granița paginii, spusă o singură dată: geologia spune din ce e făcută piatra și când s-a întipărit semnul în ea — nu cine s-a arătat deasupra ei. Iar oamenii au zidit: o capelă pe buza falezei, chiar deasupra urmelor — Ermida da Memória, capela pomenirii, cu zece panouri de faianță în care urmele sunt desenate anume; apoi biserica; apoi două aripi de case, fiecare parohie cu casa ei; apoi un apeduct de doi kilometri, fiindcă promontoriul n-are apă; și un teatru, la cincisprezece kilometri de cel mai apropiat oraș.

Nu așezămintele monahale au ținut locul: două l-au primit în dar, în 1414 și 1428, și au plecat amândouă, învinse de climă. A rămas cuvântul dat între sate — douăzeci și șase de parohii duceau praznicul pe rând, deci fiecare o dată la douăzeci și șase de ani; un om apuca rândul satului său o dată, poate de două ori în viață. Iar când, în 1971, urmele și-au primit numele, nimic nu s-a surpat: capela e tot pe buza falezei, faianța tot înăuntru, iar Pedra da Mua — „Piatra Catârcei" — e astăzi denumirea oficială a sitului în literatura științifică. Explicația nouă nu a înlocuit-o pe cea veche; s-a așezat peste ea, ca încă un strat.